Leírás

Intrăm într-o lume tainică, a unei mărunte comunităţi evreieşti din satul Gherţa Mică, judeţul Satu Mare. Lumea umilă a evreilor care colindă satele Oaşului cu coşul în spinare, nu este una a disperării şi resemnării, din contră, avem aici o comunitate veselă, optimistă, în ciuda tuturor greutăţilor, cu oameni iscoditori, care-şi păstrează cu îndârjire legea şi tradiţiile.
Sărbătorile religioase sunt cele care dau adevărata dimensiune a trăirilor acestor oameni. Comuniunea cu transcendentalul este atât de puternică, încât ai impresia la un moment dat că te afli şi tu acolo, între ovreiaşii aceştia care ştiu să îmbine într-un mod tulburător pragmatismul de toate zilele cu cea mai înaltă trăire hieratică.

Felician Pop

CÂŞLEGI ÎNTR-UN PICIOR –
UN ROMAN DESPRE VIAŢA OMULUI SIMPLU ÎN VREME DE RĂZBOI

La finele secolului trecut, din iniţiativa poetului sătmărean George Vulturescu, a fost readusă în memoria sătmărenilor personalitatea scriitorului Rodion Markovits (n. 15 iulie 1884, Gherţa Mică – m. 27 august 1948, Timişoara), iar la 27 august 2013, în satul naşterii şi la Sinagoga Satu Mare, a fost comemorată împlinirea a 65 de ani de la moartea sa. Sunt semne că scriitorul a intrat în conştiinţa sătmărenilor şi nu numai, că opera sa merită toată atenţia noastră.
Rodion Markovits a scris în limba maghiară, fost tradus în 14 limbi (Cf. Eva Laczko, Rodion Markovits, un evreu maghiar care a descris universul rural oşenesc, în „Informaţia de Duminică”, anul XI, nr. 554, p. 2) şi, deşi s-a scris mult despre opera lui, se mai pot adăuga multe şi niciodată nu va fi suficient. Lectura romanului Câşlegi într-un picior (Editura Kriterion, Bucureşti, 1986), în versiune românească semnată de George Volceanov după Sánta farsang (Irodalmi Konyvkiado, 1967) este o zăbavă benefică, mai ales acum, la aproape un secol de la evenimentele care formează cadrul acţiunii. Romanul evocă un spaţiu apropiat nouă şi un timp dramatic. Este vorba de Gherţa Mică, satul natal al scriitorului din Ţara Oaşului, este vorba de primul Război Mondial, dar, mai presus de toate, romanul se constituie într-o scriitură de incontestabilă forţă artistică.

Satul oşean de acum o sută de ani
În roman observăm un interesant transfer de evenimente preluate de la un personaj martor (soţia) de către un personaj narator. Sunt două voci: autorul şi martorul care se combină într-una singură, convingătoare, a naratorului obiectiv. În Prolog, datele aparţin scriitorului cu biografia sa reală, omului Rodion Markovits, care evocă momentul revenirii în sat, după o absenţă de „şapte ani de campanie şi peregrinări pe alte meleaguri”. El şi-a încredinţat familia locului, un „aici” simbolic. Şi totul se coagulează în jurul acestui adverb cu rezonanţe sacre, „aici”, reluat în adevărate versete cu încărcătură lirică. Autorul se reîntâlneşte cu întregul univers al naşterii sale, descifrat într-o poetică a elementelor: vegetalul, mineralul, umanul, trandafirii, teascul, prunele, brusturii, izurile de altădată, miresmele florale, lumina, gustul pâinii, gustul apei din ulcior, norii de pe baltă, adierea pădurii – tot ce poate fi receptat cu simţurile, toate evocând viaţa normală anterioară conflagraţiei. Iată un scurt fragment: „Asta mi-a fost revederea după şapte ani cu casa noastră acoperită cu tablă, cu porumbarul cu două caturi, cu bătătura, cu tata, cu nevasta, cu băiatul.” (p. 10). Motivul casei cu acoperiş de tablă, simbol al unei relative bunăstări şi armonii, este reluat obsesiv, într-un „lirism evocator” (George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului – Dicţionar 1700-2000, Editura Muzeului Sătmărean, 2000, Satu Mare, p. 137). De remarcat că „acoperişul de tablă” indică o realitate din biografia autorului, prezentă până azi. Tot aşa, numeroase toponime corespund realităţilor satului Gherţa Mică şi împrejurimilor, fiind uşor de indicat la hartă: Remetea, Pietroasa, Taina, Turţ, Lechinţa, Halmeu etc. Multe nume de familie, probabil reale, au forţă evocatoare, regăsindu-se în zonă: Lucuţă (Lucuţ), Negrean, Hondru, Lupu, Indricuţ, Deac, Surdu, Văsâi şi altele. Deşi nu are intenţii precise, autorul inserează şi unele aspecte monografie: obiceiuri de Crăciun (colindatul, vifleimul), danţul, descântatul, prohodul cu bocetul mamei lui Cioarcăş într-o retroversiune care păstrează doar esenţa (p.30) etc.
Gherţa Mică nu apare cu acest nume, apar în schimb trei subdiviziuni ale satului: Cucurelu Mic, Oşeni, Susan(i). E de precizat însă că, în pofida unor toponime reale, imaginile, destinele, adevărurile romanului sunt general umane. Rodion Markovits nu se pierde însă în detalii etniciste, ci caută semnificaţiile profunde ale atmosferei evocate.
După acest necesar Prolog, subiectiv, scriitorul îi dă cuvântul unui narator impersonal. Iar cititorul, care cunoaşte locurile, se lasă înfiorat de aduceri-aminte, de istorisirile bătrâneşti, simte filonul real. Cu toate acestea, obiectivitatea relatării, sentimentalismul reprimat de cruzimea detaliilor, de arta superioară, mută romanul din zona jurnalului în ficţiune, situându-1 ferm în zona operei de artă.

Golit de bărbaţii târâţi pe front, satul prezintă imaginea unei lumi răsturnate
Reîntâlnirea cea mai dramatică a scriitorului este cu umanitatea satului. Toate au rămas neschimbate (râul, ramul…) şi sunt regăsite, sunt inventariate cu toate simţurile. Numai oamenii nu mai sunt aceiaşi întrucât „stricăciunea s-a cuibărit în inimi”. Autorul vine dintr-un război care nu era al oamenilor, ci al orgoliilor unor căpetenii şi el, războiul, nu a dus lumea mai înainte cu nişte paşi civilizatori, în schimb sufletele oamenilor au devenit mult mai vulnerabile la pustiul existenţial.
Romanul reface atmosfera satului oşenesc adormit lângă dealuri, uitat în spatele lui Dumnezeu, de care stăpânirea îşi amintea doar când are nevoie de carne de tun. Dacă marile romane de război datorate unor autori precum Remarque, Hemingway, Hasek, Rebreanu, Camil şi Cezar Petrescu etc.) aduc imagini ale frontului, Câşlegi într-un picior descrie efectele războiului într-un univers aflat departe de front, dar numai puţin răvăşit de zeii războiului. Aflăm cu amărăciune că: „Aproape tot satu-n păr. Câţi îs bărbaţi, toţi pleacă… Nu rămân decât muierile, copchiii, bătrânii şi schilozii…” (p. 22). Şi ce rămâne în urma lor? Viaţa satului se derulează mai departe, dar fără busolă, fără vertebrele date de cei buni şi morali. Fără ei, începe carnavalul şchiopilor, cum sugerează chiar titlul. Se amplifică păcatul, ies la suprafaţă toate defectele: setea de putere, violenţa, zâzania, suspiciunea, invidia, conflictele interpersonale, adulterul, bolile. Se adaugă accidentele (copilul Odotiei moare opărit) şi toată cohorta de nenorociri, inclusiv un ger năprasnic de Sf. Gheorghe, prevestitor de foamete.

Toma, şchiopul – un personaj memorabil
Rodion Markovits a creat prin Toma un remarcabil personaj al unei lumi cu capul în jos. A intuit un tip uman: parvenitul rural în condiţii specifice. În absenţa bărbaţilor adevăraţi, chiorii, şchiopii, piticii dau frâu liber pornirilor instinctuale. Şi nu defectele fizice sunt de vină, ci infirmităţile sufleteşti, complexele. Satul, prin tradiţie, promova frumosul, binele, adevărul. Urâţii la suflet au acum liberă trecere şi se impun prin setea de revanşă, fără teama că vor fi duşi pe front. În acest pluton negativ se află şi Toma cel şchiop. El este sămădăul satului, frate cu glodul, umilit, complexat din cauza sluţeniei şi a sărăciei. Toma aspiră acum, într-o realitate nesperată de el, la recunoaştere. Peste noapte, devine „vizitiu de lux”. Aspirând la interesul femeiuştilor, descoperă într-o bună zi că poate dansa într-un picior, stând pe loc, în timp ce fata se roteşte în jurul său într-un fel de pristanda inventată de el. Titlul vizează şi acest dans improvizat. Scara răsturnată a valorilor e percepută ca normală. Toma, care începe să fie luat în seamă, îşi realizează visul. Mai întâi, ca tot bărbatul, se însoară şi el cu fata fierarului, cea însemnată cu o pară roşie pe frunte şi care avea un copil din flori. Apoi, ascensiunea sa e sigură când devine vizitiul boierului. Diabolic, e cuprins de gânduri viclene şi utilizează orice mijloc pentru a-şi consolida puterea. Descoperă vicleşugurile făcute prin farmece de marginala Musai şi profită de secret. Practică delaţiunea şi, pentru a impresiona, îşi asumă o crimă, apoi se declară autorul moral al unei sinucideri. Poate face chiar fapte de vitejie, pentru a cuceri notorietatea. Dar condiţia nu-i convine. Vrea mai mult. Râvneşte la nurii femeilor cu bărbaţi la oaste şi vrea să-şi semene progeniturile, pentru că războiul aduce şi aşa ceva: prăsirea „nimuricilor”.

Războiul şi spectrul morţii
Din fiecare casă pleacă unu sau doi, tată şi fiu. Aceeaşi năpastă pe oşeni şi evrei, uniţi de un destin tragic, conduşi împreună sub strunele „ceterii lui Mihai” la un război care a semănat moarte peste tot, fără discriminare, care a distrus destine individuale şi familiale. Mii de bărbaţi au rămas sub pietre străine pe fronturile Europei. Numele lor, săpate pe cenotafe târzii şi incomplete, pe lângă biserici, înseninând tot atâtea destine spulberate pentru un scop pierdut, care nu era altceva decât prelungirea cu puţini ani a agoniei imperiului chezaro-crăiesc, absurd, putred, incapabil să moară fără a târî în groapă floarea satelor.
Războiul distruge biologic şi moral. Caracterele puternice, bărbaţii falnici sunt duşi. Acasă rămân femeile, copiii, bătrânii şi pleava masculină. Rămân calicii: un pirpiriu, un şchiop, un ciung, unul „cu şase degete” adică toată „drojdia celor ce-şi ziceau bărbaţi”. Iar frontul, la rândul său, livrează satului invalizi psihic şi fizic. Şi mai mult, oamenii descoperă virtuţile beteşugului, avantajele pipernicirii voluntare. Unul scapă prin viclenie, altul prin puterea de a muri refuzând să mănânce.
Şi, într-o lume scăpată de sub control, „o lume pe dos”, cum o numeşte Al. Paleologu în Prefaţă, se moare fără alegere. Pe front şi acasă. În fond, Carnavalul e al Morţii. Cioarcăş Vasile, tânăr recrut, moare lovit de jandarm, înainte de a-şi da sângele pentru imperiul bicefal. Venea de la comisia de recrutare şi în Terebeşti (Turulungul de azi) se antrenează într-un chef lung la cârciumă. Sfârşitul său e notat pe cât de sec, pe atât de zguduitor: „Cioarcăş Vasile n-avea ce face, se hârâi cu unul dintre jandarmi, încasă un pat de puşcă după ceafă, apoi, nimeni nu-şi mai aduce aminte-n ce fel, fură azvârliţi matosiţi cum erau în căruţa lui Negru”. Apoi „n-a fost chip să-l mai trezească, nicicum. Se pare că se-nălţase la ceruri încă de pe când fusese aruncat în căruţă la Zelig. Sau poate mai devreme, când îl liniştise jandarmul cu patul puştii” (p. 29). Tot năprasnic moare şi Luluţa, fata lui Hani şi a lui Anton, evreul plecat pe front. Fetiţa se intoxicase cu acid acetic. Sfârşitul ei este consemnat cu aceeaşi economie de cuvinte. Pe un ton rece, paralizant prin verosimilitate.
În acest timp, de pe front vin prin poştă puţine informaţii, în scrisori cenzurate, dictate (frumoasa împărăteasă Sissi uitase să facă şi nişte şcoli prin ţinutul vremelnic vasal). Sunt răvaşe din care nu lipseşte mentalitatea ţăranului dornic de lucruri normale (pp.61-63). Doar listele cu morţii încep să curgă, din Polonia, din alte părţi. Şirul de drame e lung. Irina, soţia lui Vasile Hondru, îşi pune capăt zilelor când primeşte vestea că bărbatul i-a căzut pe front. Va fi îngropată ritualic împreună cu hainele bărbatului (p.182).
Şi moartea uneşte oamenii. Iar viaţa îşi cere drepturile. Imposibilitatea de a procrea înseamnă teamă de vidul existenţial. În acest sens, impresionante şi motivate psihologic sunt demersurile femeii lui Bonea de a da viaţă, în pofida faptului că bărbatul ei este sterp (p.160). Şi, gest emoţionant, copilul ei zămislit cu un prizonier va fi acceptat de soţ, după infernul morţii pe care acesta 1-a traversat. Identic se consumă şi drama lui Todoraş Ioan, soţul Irinucăi, după replica dură, realistă, a femeii: „Păi ce, tu ai fost al meu? Mi-ai fost mie bărbat? Chezarului i-ai fost, nu mie. Nici eu nu puteam fi doar a ta când tu nu erai al meu.” (p.140).
Câşlegi într-un picior este o proză „antihabsburgică” (Meliusz József), un roman de război, dar nu pentru că zugrăveşte negura fronturilor, ci pentru că înşiră câteva dintre numeroasele destine umane pe care zeul războiului le striveşte sub bocanci acasă, din clipa în care peste sat s-a rostogolit tunetul de tobă războinică. Chiar dacă se întorc de pe front, schilozi sau întregi, coeziunea suferă. Rămâne prăpastia absenţei absurde. Ieşirea din impas tot tragică este.
Romanul nu cade însă într-o retorică antirăzboinică, autorul nu sapă în noroiul tranşeelor, ci în gropile lăsate de bombe în viaţa indivizilor. El lasă faptele să vorbească, transcrie ecoul tunurilor de pe front în conştiinţele de acasă.
Finalul romanului este schematic, dar deschide numeroase sugestii. În Epilog se consemnează ieşirea din război, din coşmar. Războiul nu era al oamenilor, în schimb coşmarul le aparţinea în totalitate. Se ivesc totuşi semne că viaţa îşi urmează cursul Intuim biruinţa asupra morţii, vindecarea rănilor, îndreptarea spre normalitate. Toma ajunge cu picioarele pe pământ, scapă uşor de pedeapsă doar cu o bătaie zdravănă, însă notarul, ca unealtă a vechii stăpâniri plăteşte nedreptăţile făcute. Stăruie însă o întrebare, căreia muierea lui Toma, femeia însemnată cu pată roşie pe frunte, îi dă glas: „ – Oare cine-o fi câştigat răzbelul?” Cu adevărat, cine?

Arta sugestiei
Romanul se află în cadrele realismului din primele decenii ale secolului trecut. Dar accentele de modernitate nu lipsesc: ochirile îndreptate spre hăurile fiinţei, ambivalenţa unor perspective (sinuciderea/ uciderea celui venit de pe front, puritatea/ adulterul sinucigaşei Irina etc), sugestia omisiunii etc.
Rodion Markovits deţine arta de a spune mult în puţine cuvinte. Ascunde, lasă în subteran fapte, drame şi destine, la suprafaţă ieşind doar gesturile semnificative, strigătul, ca pâlpâirea izvorului de sub stâncă. I se lasă cititorului sarcina de a deduce utilizând ocheanul care vede în adâncuri. Este cazul Chivuţei, fata fierarului căzută în păcat. La fel, destinul complex al personajului feminin, burgheza şi, deopotrivă, proletara Sori, americanca ascuţită la limbă, revenită cu doi copii de peste Ocean şi cu niscaiva avere. Aceasta, scăpătată în scurtă vreme, ascunde sub aparenţa frivolităţii şi a unor mici afaceri un destin zbuciumat. Deşi autorul livrează doar sugestii, aşchii informative precum: „Cei doi copii ar fi putut fi zămisliţi şi fără soţ.” (p.34), personajul este memorabil.
Din aceste tehnici rezultă o proză densă, un univers complex, realizat cu economie de mijloace.

Rodion Markovits a crezut într-o lume a valorilor universale
Markovits Rodion (sau Rodion Markovits, cum a intrat în conştiinţa românilor, conform tradiţiilor inevitabile ale limbilor romanice: „praenomen et nomen gentilicium”, într-o ordine afectivă care evită stilul cazon al catalogului şcolar) este un mare scriitor. El ne-a lăsat un roman de un realism aspru, o fereastră spre un spaţiu prea puţin abordat cu uneltele beletristicii.
Nu am pomenit de originea sa pentru că nici el însuşi nu a făcut caz de acest aspect. Nobilul motiv pe cere-l identificăm este acela că într-o lume a valorilor universale şi nu a disputelor, marile spirite aparţin tuturor. Observăm că nicăieri nu apare ostentativ vreun etnonim şi cred că autorul o face în mod programatic. Pentru motivul foarte simplu că, în viziunea sa, în centru se află OMUL şi numai el contează, omul-om, nedivizat în altceva decât în ceea ce opţiunea liber consimţită îl plasează: a fi om adevărat sau om de nimic. Este şi antiteza din substratul romanului. Iar personajele se află într-o unitate a timpului tragic trăit fără deosebire. Sătenii, chiar dacă răul se extinde, sunt uniţi de necazuri, de sărăcie, peste origini. O gândire modernă, în spiritul pacifismului care traversează şi Garnizoana din Siberia (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, traducere: Dan Culcer). De precizat că în această ediţie data naşterii este eronată: 1888. El invită la o meditaţie profundă asupra tragediilor pe care le naşte somnul raţiunii, ideile fiind de acută actualitate.
Autorul – un prunc evreu, nutrit cu lapte dulce şi cu lapte amar din ierburile semănate de Dumnezeu pe dealurile Oaşului, un spirit complex care a absorbit spiritualitatea arhaică a locului natal şi s-a format în mediul universitar budapestan, un scriitor care şi-a rostit crezul şi ideile în limba lui Ady Endre – binemerită omagiul cititorilor de azi. Al sătmărenilor, omagiul oşenilor. Empatia scriitorului faţă de cei între care a văzut lumina zilei transpare în fiecare pagină. Pământul din care a fost întrupat omul, pământul pe care scriitorul nu 1-a uitat, îi poartă recunoştinţă. El are meritul de a înscrie Ţara Oaşului pe harta unor toposuri literare vestite. Nu o coboară în zona pitorescului provincial, ci o înalţă, o aşază în rândul lumii.
O reeditare ar fi binevenită, eventual o nouă versiune mai bine adaptată la realităţile dialectale inconfundabile ale spaţiului evocat, incluzând, pentru culoare locală, regionalisme care între timp au făcut carieră. Iată câteva, cu menţiunea că varianta a doua este adecvată locului: horă/ danţ, catrinţă/ pindileu, batic/ chischineu, clondirul cu rachie/ uiaga cu palincă, tundră/ suman, turte de mălai/ pogace, plod/ prunc, a hori/ a ţâpuri, muieri/ borese, sorozire/ sorozlaş, zapis/ ţidulă etc. La fel, în locul termenului boier mai potrivit este cel utilizat în tradiţia locală, baron, sau moşier. Anunţatele traduceri realizate de poetul Felician Pop sunt aşteptate cu viu interes.
Rodion Markovits a avut o existenţă dramatică. A luptat pe front, a trăit în prizonierat, a activat în armata bolşevică…, dar mai presus de toate, a fost un spirit umanist ataşat de cei aflaţi în suferinţă şi a depus mărturie: Îi primesc de suflet pe toţi copiii ursitei înfrânţi de soartă, pe cei căiţi şi pe cei ce au îndurat atâtea” (p.13).
Repunerea romanului în circulaţie ar fi relevantă şi în ceea ce priveşte sensul actului creator, rosturile literaturii. Documentele, presa, paginile de istorie pot reconstitui trecutul. Dar un roman îl reînvie.
(„Informaţia de Duminică”, anul XI, nr. 562,27 octombrie 2013, p. 4, continuare în nr.563, 3 noiembrie 2013, p. 3)

IOAN NISTOR